Stima de sine

Cum ne simţim în pielea noastră? Cum ne apreciem? Care sunt factorii care influenţează aceste evaluări? Există şi fluctuaţii ale acestor evaluări? Suntem capabili să facem anumite lucruri la fel de bine ca ceilalţi? Iată câteva din întrebările la care psihologii au încearcat să răspundă în drumul către obţinerea unei definiţii acceptate de majoritatea teoreticienilor din domeniu.

S-a stabilit că stima de sine este o orientare relativ stabilă de ordin afectiv către sine. Coopersmith (1967) spunea că, atunci când vorbim despre stimă de sine, ne referim la evaluările generale pozitive şi negative ale propriei persoane. Ceea ce este important să reţinem, în opinia autorului, este faptul că stima de sine nu este o trăsătură singulară, invariabilă (apud. Brehm S., Kassin S., 1989, p. 67). Ea are mai multe componente şi chiar dacă, în ansamblu, autoevaluarea noastră este pozitivă, există momente când, din diverse motive, ne simţim fie incompetenţi, fie fără valoare sau evaluăm pozitiv anumite aspecte şi negativ altele. Însă datorită nevoii de coerenţă şi stabilitate internă, stima de sine rămâne esenţialmente stabilă pe parcursul întregii vieţi şi chiar dacă există perioade în care ea este afectată de o serie de evenimente, se pare că ea revine la nivelul iniţial atunci când condiţiile de mediu se normalizează.

S-au observat, totuşi, anumite fluctuaţii ale stimei de sine datorate schimbărilor inevitabile apărute în dezvoltarea individului pe întregul parcurs al vieţii. Astfel, s-a constatat un declin la începutul perioadei şcolare, care a continuat până în adolescenţă, urmând ca nivelul stimei de sine să crească din nou în perioada adultă, ajungând-se la un maximum al curbei de evoluţie la mijlocul anilor 60. După etatea de 70 de ani se observă din nou un declin, datorat în primul rând deteriorării fizice şi emoţionale specifice acestei vârste (Robins et al., 2002, p. 431).

Consecinţele unei stime de sine ridicate sau scăzute provin, deci, din maniera în care oamenii se raportează la evenimentele cotidiene. Cercetările arată că indivizii cu un nivel ridicat al stimei de sine sunt mai satisfăcuţi de viaţa lor (Diener, 1984, apud. Twenge J., Campbell K., 2001,, p.321), au un nivel mai scăzut al anxietăţii sau depresiei (Tennen şi Herzberger, 1987, apud. Twenge J., Campbell K., 2001, p.321) şi sunt caracterizaţi de o afectivitate pozitivă (Pelham şi Swann, 1989, apud. Twenge J., Campbell K., 2001, p. 321). În opoziţie, cei cu o stimă de sine

scăzută sunt deprimaţi, anxioşi, pesimişti în legătură cu viitorul lor se simt incompetenţi şi mai degrabă supuşi eşecului din cauza unui cerc vicios ce determină profeţii care se autoîndeplinesc (Brokner, 1983, apud Brehm S., Kassin S., 1989, p. 67). Indivizii cu un nivel ridicat al stimei de sine tind să se autoevalueze în termeni dezirabili social, prezentându-se ca fiind sociabili, stabili emoţional, creativi, amabili, binevoitori, tendinţă care ar putea afecta măsurătorile efectuate asupra stimei de sine.

Dacă aceste afirmaţii pot fi făcute cu o oarecare siguranţă, se ştiu însă puţine lucruri despre caracteristicile de personalitate care disting indivizii cu un nivel scăzut de cei cu un nivel ridicat al stimei de sine. Înţelegerea legăturii dintre stima de sine şi trăsăturile de personalitate este esenţială în primul rând pentru că cele două constructe au aceleaşi baze ale dezvoltării. Pe de o parte, la fel cum temperamentul este înnăscut, 30% din varianţa stimei de sine este explicată de diferenţele genetice (Kendler et al, 1998, apud. Robins et al., 2001, p. 464), iar pe de altă parte, caracteristicile temperamentale de bază înfluenţează tendinţele comportamentale ale indivizilor, precum şi sentimentele referitoare la propria persoană. Mai mult, se pare că stima de sine şi personalitatea au o influenţă directă una asupra celeilalte, ceea ce înseamnă că patternurile comportamentale influenţează autopercepţia şi autoevaluarea, iar stima de sine joacă un rol important în alegerea strategiilor de abordare a situaţiilor şi de adaptare la noi condiţii de mediu. Robins et al. (2001) exemplifică această idee: un individ cu un nivel scăzut al stimei de sine nu are încrederea necesară pentru a se implica într-o paletă mai largă de comportamente sociale, devenind, în consecinţă, introvertit.

Multe din studiile recente subliniază tot mai puternic existenţa unor corelaţii între stima de sine şi dimensiunile modelului pentafactorial, în principal corelaţii puternice cu factorul stabilitate emoţională (nevrozism), corelaţii medii cu extraversiunea şi conştiinciozitatea şi slabe cu agreabilitatea şi deschiderea la nou (Goldberg & Rosolack, 1994, apud. Robins et al. 2001, p. 465).

Una dintre criticile cercetărilor amintite este aceea că relaţiile descoperite între stima de sine şi trăsăturile de personalitate sunt mediate de dezirabilitatea socială, dar chiar şi în condiţia în care tendinţa răspunsului de faţadă a fost controlată, corelaţiile puternice ale stimei de sine cu extraversiunea, stabilitatea emoţională şi conştiinciozitatea au continuat să apară (Robins et al., 2001). Explicaţia oferită de autori a făcut referire la definiţia dată de Coopersmith stimei de sine şi la procesul de construire a autoevaluării, stima de sine şi dezirabilitatea socială fiind aproape imposibil de separat conceptual.

O influenţă puternică se pare că o are şi genul biologic. Bărbaţii au un nivel mai ridicat al stimei de sine comparativ cu femeile (Major et al, 1999, apud. Robins et al, 2002); stima de sine corelează mai puternic cu extraversiunea şi conştiinciozitatea în cazul bărbaţilor şi cu agreabilitatea în cazul femeilor (Block & Robins, 1993, apud. Robins et al, 2001, p. 467), pattern care sugerează o influenţă a stereotipului de gen.

Discuţiile pe care aceşti autori le aduc în atenţia cercetărilor viitoare este dacă un anumit profil de personalitate determină un anumit nivel al stimei de sine şi dacă există o legătură între caracteristicile de personalitate şi fluctuaţiile stimei de sine.